"Cel mai bun din RSR a rămas in RFG!"

MARCEL RĂDUCANU

21.10.1954

Marcel Răducanu a făcut parte din clasa jucătorilor de geniu, cu o tehnică remarcabilă, mai bun decat Dobrin si Gică Hagi, numărul unsprezece al naţionalei şi al echipei Steaua a fost si este unul dintre cei mai populari şi simpatizaţi fotbalişti pe i-a avut ţara noastră.

Principala sa armă în disputa cu adversarii — driblingul derutant, in cascadă, uluitor, „desenat" mereu cu zâmbetul pe faţă.

A jucat 45 de meciuri în echipa naţională de juniori.

Prima mare satisfacţie: cele două goluri de la Vîrşeţ, din ’73, în meciul cu Iugoslavia, care au calificat echipa în Turneul final U.E.F.A. de tineret.

Debutul în prima echipă a ţării : martie 1976, cu Olanda (olimpici).

Cel mai spectaculos gol al carierei sale a fost cel din partida cu Standard Liege (01.10.1980).

Cea mai frumoasă fază pe care a realizat-o în 1980, la Iași, când a driblat cinci jucători, din pasa lui marcând A. Ionescu al treilea gol.

Marcel Răducanu s-a impus încă din anii junioratului — a fost titular de bază în naţionala de juniori — ca unul dintre cei mai tehnici jucători. Şi-a început activitatea la clubul Progresul şi apoi a trecut la clubul Steaua unde a activat între anii 1972- 1981.

A fost selecţionat de 21 de ori în reprezentativa României – a marcat 3 goluri.

Cea mai frumoasă, mai valoroasă şi mai strălucită victorie a sa a fost: România-Anglia 2-1, 15 octombrie 1980, prima victorie românească asupra puternicei echipe insulare.

Valentin Stănescu – antrenorul de la acea vreme a trimis în teren următorea echipă: Iordache Vasile (GK), Nicolae Negrilă, Stefan Sameș, Costică Ștefanescu (C), Ion Munteanu, Aurel Țicleanu, Aurel Beldeanu, Anghel Iordănescu, Zoltan Crișan, Rodion Cămătaru și Marcel Răducanu. În minutul 71, Aurel Țicleanu a fost înlocuit de Ion Dumitru.

A fost victorie la care Marcel Răducanu, alături de ceilalţi jucători ai reprezentativei noastre, a adus o contribuţie decisivă.

El a marcat primul gol printr-o fentă cu care şi-a aruncat în aer adversarul direct şi printr-un şut plasat, la care celebrul portar Clémence, pur şi simplu n-a mai avut ce face!

Dribler de o mare fantezie şi fineţe, atacant cu tente imprevizibile, jucător cu o imaginaţie neobişnuită şi realizator redutabil, cu ambele picioare, Marcel Răducanu îşi ,,seamăna pe drum" adversarii, executând adevărate slalomuri printre ei şi făcând să pălească, în ,,dialogul' de pe teren, stele de primă mărime ale fotbalului internaţional, ca să nu mai vorbim de meciurile, de jucătorii şi echipele noastre din campionat.

Argumente convingătoare au fost si in meciul cu Anglia, când vestiţii Neal şi Thompson de la Liverpool, ca şi redutabilii Sansomsau Watson nu l-au putut, cu nici un efort, anihila .

,,Eu joc fotbal dintr-o mare plăcere şi parcă nu m-aş despărţi de minge niciodată. Aş bate mingea dac' aş putea 24 de ore din 24. De aceea uit, uneori, să mai pasez balonul la coechipierii mei care, desigur, se află bine plasaţi şi pierd ocazii fericite de a înscrie goluri".

Gânduri care-l ilustrează perfect pe atacantul stelist, pentru că, într-adevăr, fiind jucător cu temperament latin, el ,,ţinea" uneori mingea peste măsură, uitând s-o mai paseze coechipierilor. De aceea, tribunele treceau, repede, de la bucuria fără margini provocată de frumuseţea driblingurilor, fentelor şi golurilor senzaţionale semnate de Marcel, la... ciudă pentru că acelaşi Marcel iroseşte uneori mari ocazii.

Dar a meritat de fiecare dată să-i iertam inconsecvenţele şi uitarea de sine, venită dintr-o prea mare pasiune, pentru ceea ce a facut frumos, inegalabil, acest mare artist al balonului rotund.

În vremurile când juca la Steaua era o vorba :

Steaua fără Răducanu este ca o pasăre fără o aripă.

Erau meciuri în care s-a întâmplat să dribleze tot ce îi ieșea în cale, ajungea cu mingea pe linia porții, se oprea, aștepta ca un adversar să încerce cu disperare să salveze golul, îl mai dribla însă o dată după care o împingea calm în gol.

Atunci când îi dribla, râdea. Nu o făcea însă ca să îi umilească, ci din dintr-o prea mare trăire a jocului.

La Steaua, Marcel Răducanu a jucat  9 sezoane consecutive (1972-1981), cucerind 2 titluri de campion național (1975-1976, 1977-1978) și două Cupe ale României (1975-1976, 1978-1979), marcând 84 de goluri în 229 de partide jucate.

În vara lui 1981, pe când Bucureștiul organiza Universiada de vară, naționala de fotbal a României a făcut un turneu în RFG, din lot făcând parte și Marcel Răducanu. După un ,,amical" cu Hannover 96, disputat pe 24 iulie, l-a anunțat pe colegul său de cameră, regretatul Ion Munteanu II, că nu se mai întoarce în România.

Din această cauză nici nu s-a mai pomenit în ziare de acel turneu. De altfel, numele de Marcel Răducanu fusese ,,îngropat" oficial în România socialistă, așa cum se întâmplă cu oricare transfug, cu atât mai mult cu cât era vorba de un căpitan al armatei române fiind astfel dat și ca dezertor.

S-a ajuns până acolo încât într-o carte scrisă de ziaristul si dramaturgul  Mircea M. Ionescu, și el un viitor transfug dupa finala de la Sevilla a Cupei Campionilor, atunci când a descris faza acelui gol contra Angliei să scrie : "La un atac al nostru, după o pasă pe centru, s-a driblat, și din marginea careului s-a șutat pe jos, fără replică pentru Ray Clemence".

Cine nu văzuse meciul sau nu știa ce se întâmplase, putea bănui că acel gol fusese opera unei fantasme.

,,EXACT AȘA  A  APĂRUT! Altfel, am fost amenințat că nu va apărea Cartea din cauza rămânerii ,,Afară” a Legendei MARCEL RĂDUCANU!" – Mircea M Ionescu

Spre disperarea autoritatilor comuniste, la primul meci din Ghencea după fuga sa, la un joc din campionat cu Chimia Rm. Vâlcea, 30.000 de spectatori au scandat au scandat: ,,Cel mai bun din RSR a rămas in RFG!".

Chiar a fost cel mai bun. În 1980, fusese desemnat „Fotbalistul Anului”; în 1981, Marcel Răducanu era condamnat, (in lipsă) la 5 ani și 8 luni de închisoare (pentru ,,dezertare", fiind și căpitan al Armatei Române) și eliminat ,,definitiv" din memoria sportului românesc. Cei care încercau să treacă granița României socialiste fără voie de la Partid, erau considerați trădători de neam și țară. 

,,Mă săturasem de lozincile unor generali si chiar colegi" - a declarat mai târziu Răducanu.

,,Totul s-a petrecut în pauza unui joc disputat, în pauza meciului amical dintre Borussia Dortmund și naționala României m-am dat accidentat am rămas în vestiar și am plecat cu un român, nea Popa, am ajuns la Hanovra după câteva ore de mers cu trenul. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg la un oficiu poștal pentru a suna în țară, la soție, să-i spun că nu mă mai intorc. Când a auzit ce intenționez, a făcut o criză de nervi la telefon dar decizia fusese luată. La puțin timp după ce am vorbit cu ea, la ușa noastră a venit Securitatea care mi-a confiscat tot ce aveam, eram considerat un dușman al poporului.”

Ziarele din România nu au scris nici un rând despre acel turneu; în plus, numele de Marcel Răducanu fusese, oficial, „îngropat” în RSR.

,,Nu am regretat niciodată faptul că am rămas în Germania. Am făcut totul pentru a juca la Borussia Dortmund, chiar si demonstrația cu scrumiera, din biroul președintelui, Eram in biroul presedintelui, iar el mai avea si alte lucruri de rezolvat până să discute cu mine. Era plin de ziaristi acolo, așa că m-am gândit să fac puțin pe nebunul! Am luat scrumiera, am jonglat cu ea, iar nemții au rămas înmărmuriți". Diferența dintre ce am lăsat in țară si ce am găsit acolo era uriașă" - spunea Răducanu.

Pentru familia sa din România, au urmat însă vremuri grele; atât rudele, cât și prietenii lui Răducanu, au fost interogați și urmăriți de Securitate. Soarta a făcut ca, la Steaua, regretatul Ion Gheorghe să fie cel mai bun prieten al lui Marcel Răducanu: ,,Eu am plecat cu Steaua în Madagascar, iar el a plecat cu Naţionala în RFG. Când ne-am întors din turneu, pe aeroportul din Orleans, un coleg de la echipă mi-a spus: ,,Ţărane, a rămas fratele tău de cruce în Germania.”.

De aici, viaţa lui Ion Gheorghe s-a rupt în două, Securitatea l-a păzit non-stop timp de câţiva ani. Scrisorile primite apoi de la Marcel Răducanu l-au condamnat la o detenţie pe viaţă în spaţiul românesc. ,,Practic, de la fuga lui, chiar de la întoarcerea din turneul din Madagascar cu Steaua, doi securişti mă însoţeau non-stop peste tot. Nu mai mergeam nici la toaletă singur. Le era frică să nu fug şi eu din ţară. A început să îmi scrie şi să îmi trimită poze cu el. Primeam plicurile direct desfăcute. Am fost interogat de nenumărate ori. Eram deja de-al casei la Securitate.

Răducanu şi Gheorghe erau rebelii Stelei din perioada anilor '80. Ion Gheorghe povesteşte că, înainte de fuga lui Răducanu, au făcut multe prostii la echipă. ,,Într-o dimineaţă, bine dispuşi, ne-am zis aşa, mai în glumă, mai în serios, să mergem să bem un vin la Cluj, acolo sus, la Belvedere. Ne-am interesat să vedem dacă avem avion în ziua respectivă şi ce timp avem la dispoziţie. Am plecat la 10 dimineaţa din Bucureşti, am stat 2 ore să vedem Clujul de sus şi la ora 16 am fost la antrenament la Steaua. Nimeni nu ne-a crezut când am povestit, dar aşa a fost", spunea amuzat Ion Gheorghe.

Marcel a solicitat insistent in acea perioada conducătorilor Borussiei Dormund să găsească o soluție, pentru ca soția sa și fiul său minor să poata veni in RFG. Șeful landului Rhenania de Nord - Westfalia, a fost trimis in audiență la Ceaușescu, anume pentru rezolvarea problemei, dar a fost refuzat. Până la urmă, se pare că soția lui Marcel a ajuns totuși in Germania, ascunsă într-o limuzină cu pardosea dublă.

Peste ani, răsfoindu-și dosarul întocmit de Securitate, Răducanu descoperea că avea un nume de cod: ,,Andu".

,,Unul dintre cei ce mă turnau era Cămătaru. Şi când am citit că rude de-ale mele, de fapt ale nevestii, au dat declarații incredibile, m-am scârbit și am abandonat tot dosarul.".

,,Îmi pare rău însă de un individ pe care-l am pe conştiinţă. Un vecin de bloc, căruia îi telefonam imediat după ce am rămas în Germania, pentru a vorbi cu soţia, fiindcă telefonul nostru era ascultat. Omul avea grad în Armată, iar Securitatea a aflat că ne înlesnea dialogul. L-au hărţuit ăia vreun an, l-au ameninţăt cu Batalionul Disciplinar, până într-o zi când n-a mai suportat şi s-a sinucis".

În septembrie 1989, Răducanu avea o altă mare surpriză: s-a trezit la ușă cu mama sa, sosită legal în Germania. ,,O ajutase Valentin Ceaușescu... i-am mulțumit"

Marcel Răducanu s-a intors in Romania la un meci al Borussiei Dortmund cu Universitatea Craiova. ,,Nu mai jucam la ei, dar am insoțit echipa, la Craiova, în anii '90. Îmi era dor de țară."

,,Regret poate că n-am fost la Mondialul din 1990, fusese Revoluția, eu încă jucam, eram la Zurich, în Elveția, nea Imi Ienei chiar m-a sunat atunci. Am și fost 3 zile la Munchen, unde era cu echipa, a rămas că o să mă sune ca să mă anunțe cu privire la cooptarea mea în lotul pentru Mondial. N-a mai sunat nici până azi. Am aflat și eu ulterior, s-au opus câțiva dintre jucători, în frunte cu Hagi. Au considerat că nu meritam să fiu acolo fiindcă eu nu ajutasem cu nimic în preliminarii. Da, nu jucasem, dar eu puteam să ajut cu experiența mea, cu ceea ce puteam să le spun din perioada de Bundesliga, dar am văzut Mondialul doar la TV. Păcat că istoria va reține că eu am doar 21 de selecții în națională.'' declara Marcel Răducanu.