0-0 cu Metaloglobus. Locul 17.
Un clasament care vorbește de la sine despre situația în care a ajuns Steaua.
Putem să comentăm. Putem să ne indignăm. Putem să scriem zilnic pe Facebook. Dar trebuie să avem luciditatea să înțelegem ceva: în lumea reală, lucrurile nu se schimbă doar prin postări.
Politicienii se luptă pentru putere. Instituțiile reacționează la presiune reală, vizibilă, constantă. Iar noi chiar credem că niște postări pe Facebook, citite în mare parte de aceiași steliști care se regăsesc de pe o pagină stelistă pe alta, vor schimba singure ceva?
Este ca într-o familie în care toți spun același lucru unii altora: mama îi spune tatălui, tatăl copiilor, copiii bunicii, bunica mătușii. Toți sunt de acord. Toți sunt supărați. Dar mesajul nu iese niciodată din cameră.
Asta s-a întâmplat prea mult timp și în lumea stelistă.
Când exista emulație, când exista energie, când exista mobilizare, nu s-a bătut fierul cât era cald.
S-a așteptat.
Nu știm exact ce.
Poate ca lucrurile să se rezolve singure.
Nu s-au rezolvat.
Iar astăzi, când acea emulație s-a diminuat, continuăm să facem prea puțin în afara propriului nostru cerc.
Nu încurajăm violența. Niciodată.
Dar între violență și pasivitate există un spațiu enorm: proteste pașnice și legale, petiții, acțiuni juridice, campanii publice, presiune instituțională, inițiative repetate și organizare.
Nu trebuie ca toți să facă același lucru. Dar lumea stelistă, în ansamblu, trebuie să facă mai mult.
Pentru că dacă ne imaginăm că cineva va schimba ceva doar pentru că noi ne spunem unii altora, pe aceleași pagini, cât de rău merg lucrurile, atunci ne mințim singuri.
Locul 17 nu este doar o poziție în clasament. Este un semnal de alarmă.
Și poate că întrebarea cea mai grea nu mai este ce fac alții cu Steaua.
Ci ce facem noi, concret, pentru ea.
